Iulie 1974. Susținusem proiectul de diplomă în cadrul Facultății de Energetică a Institutului Politehnic din București – Secția Centrale Nucleare Electrice și așteptam cu nerăbdare repartiția. Mulți dintre colegi iși doreau să obțină un loc în cercetare, la Institutul de Fizică Atomică sau la nou înființatul Institut de Cercetări și Modernizări Energetice (ICEMENERG), unde exista și un laborator de cercetări nucleare, iar eu mă număram printre ei. Ne interesasem deja la secretariatul facultății și știam că ambele institute solicitaseră repartizarea de absolvenți din cadrul secției de centrale nucleare, mai ales că era singura secție din țară, iar noi eram 27 în total.
Surpriza neplăcută avea să vină foarte curând întrucât, cu mai puțin de două săptămâni înainte de repartiție, Nicolae Ceușescu a modificat un decret existent încă din 1970 cu privire la repartiția absolvenților din învățământul superior. Se interzicea repartizarea absolvenților în institute de cercetare și proiectare sau în învățământul superior, angajarea în acestea fiind posibilă numai după efectuarea unui stagiu obligatoriu de trei ani în producție și se reducea de asemenea drastic repartizarea în orașele mari. Toate planurile mele erau date peste cap, mai ales că eu îmi doream să rămân în București și să lucrez în cercetare. Cu doar câteva zile înainte am aflat că pentru grupa de centrale nucleare erau repartizate doar cinci locuri în București, la Trustul Energomontaj, Întreprinderea Vulcan și Întreprinderea de Mașini Grele. Marea majoritate a locurilor erau la centralele Rovinari și Turceni, care pentru niște absolvenți de centrale nucleare păreau de neconceput. Având o medie mare am reușit să obțin o repartiție în București la Trustul Energomontaj, obținând și acel document oficial numit “repartiție guvernamentală“ în care se specifica “recomandarea pentru cercetare, proiectare sau învățământul superior“, după efectuarea celor trei ani de stagiu în producție, document care îmi dădea însă dreptul să obțin “buletin de București“ (eu fiind din Buzău).
La 1 august 1974 mi-am început activitatea la șantierul București Sud, Secția conducte, unde erau în curs de finalizare lucrările de montaj a grupurilor cehești de 125 MW. Trecuse deja o lună, începusem să mă obișnuiesc cu viața de șantier (deșteptarea la 4:45, o ora în autobuz, tramvai, plus ceva mers pe jos, începerea programului la ora 6, apoi 10 ore de lucru), când, într-una din zile, am fost căutat la telefon de către o persoană din serviciul de personal al ICEMENERG care mă invita să mă prezint la o discuție cu directorul institutului în vederea unei eventuale angajări acolo. Mi se părea ceva ireal, știind că nu se pot face angajări în institutele de cercetare decât după efectuarea celor trei ani în producție dar mi-am zis că nu am nimic de pierdut.
Pe 9 septembrie 1974, după terminarea programului din șantier m-am prezentat în strada Doamnei la sediul ICEMENERG, unde am avut pentru început o lungă discuție cu cel care avea să îmi devină șef direct și mentor, Mihai Gabriel Marius Pop, întors de curând de la o specializare de un an și jumătate în SUA în domeniul generatoarelor de abur pentru centrale nucleare. După aceea am mers împreună la directorul institutului, Domnul Călin Mihăileanu.
Era prima dată când îl întâlneam și am fost plăcut surprins de căldura cu care m-a primit în biroul său, de zâmbetul și eleganța aristocratică, cu nelipsita batistă asortată la buzunarul mic al hainei (eu fiind în ținută de șantier, purtând un pulover tricotat în casă). M-a întrebat cu ce medie am terminat, ce profesori am avut și dacă am avut activitate științifică în timpul facultății. A fost plăcut surprins când a aflat că participasem cu lucrări la sesiunile studențești naționale de comunicări tehnico-științifice și că aveam deja o lucrare publicată în revista Energetica, unde dânsul era redactor responsabil. M-a întrebat de unde sunt și când a aflat că sunt din Buzău mi-a spus că după angajare nu va putea să îmi repartizeze o locuință întrucât există o lungă listă de așteptare pe care erau înscriși chiar și familii cu doi copii minori. L-am asigurat că nu am nevoie de locuință, că în baza repartiției guvernamentale am obținut deja buletin de București și că locuiesc împreună cu fratele meu care terminase Politehnica în urmă cu trei ani și iși contractase deja o locuință proprietate personală, întâmpător în apropierea ICEMENERG.
După această scurtă discuție a fost chemat șeful serviciului personal pentru a-mi pregăti scrisoarea de transfer pe care a semnat-o și m-a asigurat că va vorbi personal cu directorul Trustului Energomontaj (Gheorghe Milițescu la acea vreme) pentru a-mi acorda transferul.
Intr-adevăr, a doua zi mi s-a aprobat transferul fără nici un fel de întrebări sau comentarii, iar pe data de 16 septembrie eram deja angajat la ICEMENERG. Totul mi se părea încă un vis, o șansă extraordinară, mai ales că peste fix o săptămână urma să plec în armată. Abia atunci am înțeles cum a fost posibil acest lucru. ICEMENERG, pe lângă laboratoarele de cercetare, avea și ateliere de producție, provenite din IRME iar domnul Călin Mihăileanu a avut strălucita idee de a angaja tineri absolvenți în cadrul acestor ateliere de producție, în ciuda interdicțiilor instituite de Nicolae Ceușescu. Timp de trei ani, până la terminarea stagiaturii și susținerea examenului de cercetător științific, atât eu cât și alți colegi de promoție, care au mai fost angajați în această perioadă, am figurat ca fiind angajați în producție dar ne desfășuram de fapt activitatea în colectivele de cercetare ale institutului.
Dacă nu ar fi existat acest OM extraordinar, care și-a asumat totuși această responsabilitate de a nu respecta ad literam legea, cine știe care ar fi fost traseul meu profesional, în orice caz nu cel pe care i-l datorez domnului Călin Mihăileanu.
Abia după șase luni, la întoarcerea din armată, aveam să realizez că schimbasem lumea șantierului cu o cu totul altă lume, având parte de colegi extraordinari, dedicați activității de cercetare, sub coordonarea unui pasionat cercetător, ing. Constantin Popescu, care urma să îmi fie șef de laborator în toți cei nouă ani petrecuți în ICEMENERG.
Un nou moment de răscruce urma să apară în anul 1977 când prin decretul nr.6/13.01.1997 se înființează Institutul Central de Fizică, în cadrul căreia este integrat și Institutul de Reactori Nucleari Energetici (IRNE) de la Pitești, urmând ca toată activitatea de cercetare în domeniul nuclear să fie transferată acolo, iar în termen de 30 de zile ministerele erau obligate să transfere pe baza de protocol personalul cu specialitatea necesară activității IRNE.
Atât eu cât și alți colegi absolvenți ai secției centrale nucleare am început să fim chemați pe rând la sediul Ministerului Energiei Electrice – Direcția Personal, unde tovarășul director Gheorghe încerca să ne convingă că este “sarcină de partid” să fim transferați la Pitești.
Cum în acea perioadă domnul Călin Mihăileanu era membru supleant al Comitetului Central al P.C.R. am apelat la dânsul pentru a ne ajuta să găsim o soluție pentru a rămâne în ICEMENERG. Și de această data a fost îngerul nostru păzitor, a mers de nenumărate ori la minister și în final, pe la începutul lunii martie ne-a anunțat că “problema“ a fost rezolvată. Era pentru a doua oară când OMUL Călin Mihăileanu mi-a marcat traiectoria profesională.
Tot atunci modifică organigrama ICEMENERG, Laboratorul de Surse și Tehnologii Nucleare, coordonat de domnul Constantin Popescu, devine Laboratorul de Energetică Generală, Industrială și Surse Noi (LEGIS) iar noi ne-am reorientat activitatea către utilizarea surselor regenerabile de energie.
Urmează câțiva ani plini de satisfacții profesionale, de lungi discuții tehnice purtate cu domnul Călin Mihăileanu, care ne-a încurajat permanernt să ne facem cunoscută activitatea prin publicarea de articole, participarea la conferințe și s-a implicat direct în sprijinirea publicării de articole în reviste de prestigiu din străinătate (VGB-Germania, Entropie-Franța, ANS Transactions -SUA), pentru care erau necesare o sumedenie de aprobări din partea direcțiiilor din minister și în final a unui ministru adjunct, unde știa să deblocheze situația dacă apăreau ceva obstacole în procesul de aprobare.
Știa de fiecare dată să mulțumească tuturor celor care îl sprijineau în organizarea unor acțiuni tehnico-științifice de amploare, cum au fost de exemplu lucrările Colectivului de Prognoză al Academiei cu tema “Energia în următoarele trei decenii“, coordonate de domnul Călin Mihăileanu și desfășurate în ziua de 17 februarie 1978 la Casa Universitarilor, cu participarea a peste 200 de personalități marcante ale științei și tehnicii românești. Lucrările au fost cuprinse într-un volum cu același nume, apărut în același an la Editura Academiei. Împreună cu colegii Ecaterina Ursu și Mihai Pop am alcătuit colectivul de coordonare a lucrării iar în ziua apariției acesteia domnul Călin Mihăileanu ne-a chemat pentru a ne mulțumi încă o dată și pentru a ne înmâna câte un exemplar, pe care îl păstrez la loc de cinste în bibliotecă.
În toți anii petrecuți în ICEMENERG a fost un permanent model profesional, foarte apropiat de tineri, cărora le-a insuflat pasiunea pentru cercetare.
În anul 1987, când a fost “rugat” să se pensioneze, se năștea cel de al doilea fiu al meu, pe care l-am botezat ….CĂLIN.
București, 10 august 2020
Ultima actualizare a paginii: 11 august 2020
NOTA: Paginile acestui website sunt protejate de Licenta Creative Commons Attribution : Puteti copia si refolosi documentele, cu condiția de a menționa ca sursa acest site web: calinmihaileanu.com.
Călin Mihăileanu 