In memoriam Călin Andrei Mihăileanu (autor Elena Ratcu)

Motto: „Stelele mor pe sărite, ca oamenii . Din când în când, câte una, câte unul, mai cad”.

Adriana Weimar

Screenshot 2020-06-02 23.02.22

SENIORUL

Dacă domnul Călin Andrei Mihăileanu ar mai fi trăit, titlul volumului  „Seniorii Energiei” i s-ar fi potrivit ca o mănușă. Nu întâmplător finalizez acest prim volum dedicat elitei energeticienillor români cu câteva din amintirie mele personale despre Seniorul Călin Mihăileanu și câteva din întâmplările  depănate de  el însuși  în câteva ocazii.

Screenshot 2020-06-02 23.02.36

Călin Mihăileanu a fost primul meu director general și cel care mi-a semnat angajarea la ICEMENERG, în ianuarie  1975, iar faptul de a fi lucrat sub directa lui coordonare și îndrumare chiar de la începutul carierei mele profesionale a însemnat extraordinar de mult pentru mine,  pentru viitorul meu și pentru întreaga mea carieră

Pe una din cărțile al cărui autor este mi-a scris următoarea dedicație: „Cu mult drag, pentru Ella Ratcu, filolog prin formație și energetician prin adopție”. Multe zile după aceea zburdam de fericire, pentru că mi s-a părut o onoare deosebită  ideea ca el, idolul meu, să aibă ideea de a mă fi contopit, măcar un pic, cu această lume minunată și cu totul specială, care reprezintă marea familie a  energeticienilor români.

 Călin Andrei Mihăileanu a fost un adevărat Senior al energeticii românești ca atitudine și mod de a profesa, de a conduce, de a-și trăi viața profesională și cea personală, de a se comporta, de a comunica, de a forma la rândul său alte elite.

Sunt oameni care numai prin simpla lor prezență sfințesc locul în care s-au născut și a căror personalitate „luminează” și „iluminează” toate domeniile în care își desfășoară activitatea. Una dintre eminentele personalități ale sectorului electroenergetic românesc și care decenii la rând, au contribuit la prestigiul de care se bucură comunitatea energeticienilor din România este, fără îndoială, Călin Andrei Mihăileanu.

Specialist marcant, înzestrat cu haruri alese, profesionist de marcă și diplomat din naștere, Călin Mihăileanu a găsit întotdeauna modalitatea cea mai potrivită pentru a face din România o prezență activă și respectată în concertul energeticienilor de pe mapamond.

De-alungul carierei sale a participat și s-a implicat activ la multe evenimente tehnice și științifice din România și din străinătate în calitate de director în Ministerul Energiei ori la ICEMENERG, președinte și vicepreședinte al CNR-CIGRE (timp de 23 de ani), ori  ca secretar general al CNR-CME (timp de 26 de ani), contribuția sa de excepție fiind apreciată la cel mai înalt nivel.

Personalitatea sa carismatică și-a pus o puternică amprentă asupra institutelor, ministerelor, organismelor naționale și internaționale  unde a  activat, iar harul, cunoștințele și experiența sa au fost benefice pentru lumea tehnică și științifica a vremii. A condus ani întregi unul din sectoarele importante ale electroenergeticii și întotdeauna lua  cu mult  calm, maturitate și eficiență decizii extrem de importante chiar și în  perioadele cele mai dificile  ale energeticii românești din anii comunismului, când dezechilibrul între deciziile tehnice și cele politice era tot mai accentuat.

Domnul Călin Mihăileanu avea acel fel de  diplomație, eleganță și subtilitate cu totul speciale și  acel șarm înnăscut și comportament unic, pentru care cu toții îl iubeam.

Uneori, în biroul său fiind, după ce bruftuia zdravăn pe vreunul din colaboratorii săi apropiați pentru vreo problemă rezolvată sub așteptările sale și când se întâmpla să ridice  vocea la o intensitate care se auzea cu două etaje mai sus, văzând apoi spaima întipărită pe fața lor, se ridica în picioare în spatele biroului său, se sprjinea cu ambele mâini pe marginea acestuia, se apleca puțin în față și spunea, cu glasul cel mai suav din lume: „Doamnelor, domnilor, vă mai pot fi agreabil cu ceva?”. Cum să nu-l iubești?

Sau când, refăcându-se după una din multiplele sale intervenții chirurgicale după care, luptător fiind, își revenea întotdeauna ca prin minune, ne spunea : „Dragii mei, eu am fost nu numai cu un picior în groapă, eu am fost cu amândouă  picioarele în groapă și mă țineam de marginile gropii doar cu mâinile, dar nu m-am lăsat ”. Cum să nu-l iubești?

Ori când în nebunia aglomerației de oameni de pe străzi din ziua de 28 aprilie 1992, la prima venire a Regelui Mihai în țară, și-a parcat mașina în zona hotelului Athenée Palace și uitând unde a parcat-o, după câteva luni  de căutări nereușite, și-a cumpărat alta, pentru ca doi ani mai târziu să vină și să-mi spună: „Eluțo, am găsit mașina pierdută acum doi ani. Știi unde era, dragă? O parcasem pe o străduță din spatele hotelului Athenée Palace și m-a sunat poliția să-mi spună că alaltăieri a reclamat cineva că de vreo doi ani în fața casei sale se află o mașină cu roțile înfundate în asfalt. A mea era mașina, dragă, era mașina aia  pe care uitasem unde o parcasem când a venit în țară Regele Mihai”. Cum să nu-l iubești?

Domnul Mihăileanu avea de asemenea mania acronimelor, iar unele dintre ele sunt și astăzi folosite  de unii dintre noi, foștii săi colaboratori apropiați de la ICEMENERG. Când își rezolva mapa de dimineață și scria rezoluții pe adresele destinate șefilor de departamente de la ICEMENERG scria doar: GB (Gheorghe Bălan), sau JCo (Jean Constantinescu), VasRug (Vasile Rugină), Flor (Alexandru Florescu),  AlexFo (Alexandru Forje), Pop (Popa Badea), ERa (Ella Ratcu). Chiar și primului Sistem Energetic Regional de la București, Câmpina și Orașul Stalin (actualul Brașov), a cărui organizare a fost coordonată de el însuși, i-a dat acronimul BCOS, denumire care a fost  mult timp folosită de energeticienii noștri. 

Și, cu siguranță niciunul din vechii săi colaboratori nu pot uita semnătura sa scurtă, care semăna cu o floricică și pe care o punea pe documentele obișnuite și nici semnătura sa lunga, inconfundabilă și aceasta, cu care semna documentele cele mai oficiale (prezentată în facsimil).

Screenshot 2020-06-15 22.33.53

Cu o totală discreție, eleganță și cu decența unui  adevărat senior, așa cum s-a manifestat de altfel tot timpul vieții sale, Călin Andrei Mihăileanu ne-a părăsit în noaptea de 26 noiembrie 2006. Semne premonitorii se întrevedeau de ceva vreme, prin tot mai rarele sale prezențe în lumea energetică, prin vocea tot mai voalată și prin mișcările mai puțin sigure la volanul mașinii sale pe care a condus-o până în ultima sa zi pe acest pământ.

Poate rândurile de mai sus nu reușesc să redea cu fidelitate emoția pe care o retrăim mulți dintre noi, cei care l-am cunoscut și care am apreciat distinsa și complexa sa personalitate, atunci când ne amintim și vorbim despre Călin Andrei Mihăileanu, dar îmi exprim speranța că   poate aceste rânduri vor avea totuși puterea  să transceadă timpul și să rămână cât mai mult în memoria mai tinerilor săi confrați.

 * * *

Născut la 5 martie 1923 la Arad,  ca fiu al unui înalt funcționar al Regionalei CFR-Arad, Călin Andrei Mihăileanu ne-a părăsit în ziua de 14 noiembrie 2006, la București.

Absolvent al Școlii Politehnice din București, Facultatea de Electromecanică, promoția 1945, Călin Mihăileanu și-a început activitatea profesională în anul 1945 la Societatea Concordia, Departamentul Electric din Câmpina, apoi a continuat la Societatea Generală de Gaz și Electricitate din București (1947-1953), cu o scurtă perioadă la IRE Bacău. Între 1953-1960 a fost inginer, inginer șef și director la Ministerul Energiei Electrice, după care, între anii 1960-1964 a lucrat  la IRMEÎntreprinderea de Raționalizări și Modernizări Energetice – unde a fost pe rând cercetător, inginer șef și director. In 1964 a revenit în Ministerul Energiei ca director general și director al Direcției Tehnice, pentru ca în anul 1967 să treacă din nou în cercetare la ICENERG-Institutul de Cercetări Electoenergetice și pentru Termoficare, devenit ulterior ICEMENERG-Institutul de Cercetări și Modernizări Energetice, unde a avut funcțiile de cercetător științific, director, director general și secretar științific până la retragerea sa din activitate, în anul 1987.

In cei peste 40 de ani de activitate Călin Mihăileanu a fost una din personalitățile proeminente ale sectorului energiei electrice din România, cu realizări și lucrări importante în domeniul tehnic și științific, atât în țară, cât și în străinătate. A fost vicepreședinte al Comitetului Energiei Electrice al CEE ONU (1956-1958), membru al Comisiei de Conservare a Energiei din cadrul Consiliului Mondial al Energiei (1974-1984), expert internațional ONU (1981), membru al Comitetului Internațional de Studii CS 37 al CIGRE, din anul 1992, președinte și vicepreședinte al CNR-CIGRE și al CNR-CME, președinte de onoare al CNR-CIGRE. A fost, de asemenea, membru fondator al Asociației Comitetul Național Român al Consiliului Mondial al Energiei, înscrisă în anul 1997 ca asociație cu personalitate jurudică. Călin Mihăileanu a avut desfășurat și o carieră didactică, fiind profesor asociat la Institutul Politehnic din București, a scris peste 200 de articole publicate în țară și în străinătate, numeroase comunicări științifice la congrese și conferințe naționale și internaționale, precum și treii cărți : „Energia în următoarele trei decenii” (1979), „Goluri de tensiune în sistemele electroenergetice – efecte asupra consumatorilor” (1979), Constantin I Budeanu (1987, împreună cu I.S. Antoniu), coautor al volumului „Electrificarea în România 1950-1992” (1996), a tradus și a publicat în limba română, împreună cu colaboratorul săui Eugeniu Pavel, „Dicționarul de termeni folosiți în domeniul energiei,” realizat de către Consiliul Mondial al Energiei. Timp de 17 ani a fost redactor șef adjunct și timp de șapte ani redacor șef al  revistei Energetica.  A primit  Premiul „Traian Vuia”  acordat de către Academia Română  în 1979 și Ordinul de Merit clasa I-a, acordat  în 1974 de Consiliul de Stat București.

*

În cele ce urmează voi transcrie unele fragmente memorialistice, povestite de Călin Mihăileanu însuși  în câteva publicații pe teme energetice

CÂMPINA, 1945-1947

 „Nu așa, tinere !

 „… După ce am absolvit Școala Politehnică din București în anul 1945, trebuia să-mi găsesc un loc de muncă. Locuind în București, desigur, gândul meu inițial se îndrepta spre Societatea Generală de Gaz și Electricitate, al cărei bursier fusesem în anul IV de facultate, împreună cu un alt coleg. Din păcate, renumitul său conducător, Nicolae Caranfil, care dorise să-i cunoască pe cei doi bursieri, nu mai era în țara noastră, iar epigonul care îi succedase, m-a refuzat. Așa am ajuns la Societatea Concordia, Departamentul Electrica din Câmpina.

Pentru mine, Câmpina era doar numele unei localități de pe Valea Prahovei. Când am fost primit de directorul general al Societății, Alexandru Vasiliu (Conu Alecu)  și acesta mi-a arătat pe peretele din biroul său harta rețelelor electrice mergând de la Tărlung la Bătești și de la Schitu Golești la Berca,  precum și centralele, dintre care cea de la Câmpina era a doua din țară la vremea aceea – după Grozăvești, m-a atras perspectiva de a pleca din București. Am cerut un „time-out” de o săptămână pentru familiarizare, însă domnul Vasiliu mi-a spus: „Nu așa, tinere ! Dacă ești de acord, te prezinți poimâine la ora 7.00 dimineața aici, cu bagajul dumitale, și  te urci într-o camioneta care pleacă cu materiale la Câmpina. Dacă nu, nu !” Și am plecat!

La Câmpina am fost foarte bine primit, ca într-o familie. Subdirectorii de sectoare erau Constantin Vartic, Constantin Dinulescu (Leu) și Drăgulescu. Mi s-a explicat că societatea nu mai făcuse angajări de noi ingineri în anii războiului și că urma să se facă o reînprospătare de cadre cu tineri ingineri. Eu eram al doilea dintre ei. Cu o lună înainte fusese angajat Nicolae Bitir, iar la foarte scurtă vreme după angajarea mea au fost angajați foștii mei colegi de serie, Eugeniu Pavel (Geni), Costi Răducanu,  Dinu Martac, Costin Piemonte. Înainte de a ni se fixa locul de muncă am fost „plimbați”prin diferite sectoare ca să cunoaștem întreprinderea. Spre mirarea mea, eu am fost fixat direct șef al Serviciului Electric al Centralei Câmpina, unde răspundeam de partea electrică a centralei, de atelierul de bobinaj pentru reparații de transformatoare și motoare mari și de stația de verificat și etalonat contoare, aparate de măsurare și relee. Toate aveau și câte un maistru de la care am învățat mult și cărora și azi, la mai bine de jumătate de secol, le păstrez recunoștință și respect pentru că de la ei am învățat numeroase elemente de bază pentru relațiile socio-profesionale ce aveau să-mi folosească în toate activitățile mele ulterioare.

 

„Obosiți morțí, adormeam cu satisfacția datoriei împlinite”

 Dintre amintirile perioadei mele de la Câmpina aș selecta două:

Stația de transformare de 110/60 kV de la Teiș (Târgoviște) era stația de interconexiune între rețelele Concordia și Gazelectrica. Protecția cu relee de distanță (de reactanță) și măsură de tip Brown Boveri LB 1 erau verificate periodic, cu o rigurozitare deosebită. Se pleca cu două mașini de la Câmpina, cu truse de încercări și aparatură colectate de pe unde se putea din cadrul întreprinderii, cu maistrul Baliff și cu mine, pe drumurile de schelă, neasfaltate și desfundate,  ale traseului Câmpina-Florești-Gura Ocniței-Moroeni-Târgoviște. Șeful expediției era distinsul inginer Titus Bungărdeanu, fumător pasionat și holtei convins. Operațiile durau câte o noapte întreagă, după care ne reîmbarcam în mașini și, obosiți morți, adormeam cu satisfacția  datoriei împlinite și insensibili la hurducăturile drumului de întoarcere.

Un alt eveniment pe care mi-l amintesc al fost o  avarie de incendiu la Centrala Câmpina. Eu locuiam  într-o garsonieră din vila inginerului Frâncu de la Steaua Română, pe „faleza” câmpineană. Într-o noapte pe la ora 4.00, am fost trezit de zgomotul repetat cu regularitate  al unei sirene ce suna în vale. Am intuit că venea de la centrală, mi-am tras pompierește salopeta peste pijama și am alergat, coborând pe scurtătură, dealul uzinei. Se defectase transformatorul mașinii nr. 5 (15 kW, cel mai important gtrup al centralei) și luase foc uleiul din transformator. Am fost practic prima persoană venită la fața locului în ajutorul personalului de tură și am rămas în continuare două zile și două  nopți pentru remedierea avariei.

 

„Casa inginerilor”

Societatea Concordia avea grijă  de tinerii ingineri. Pentru stabilizarea acestora acolo, în condițiile unei acute crize de locuințe, societatea a amenajat în timp record  un apartament cu patru camere decomandate, cu baie și bucătărie comună, pe holul central al unei cochete  mini-vile. Eu apucasem să stau separat, dar făceam des vizite colegilor care locuiau în „casa inginerilor”, cum era cunoscută.

Timpul liber era folosit în mod plăcut. Jucam tenis și luam masa la club la  Steaua Română. Vara mergeam la bazinul ștrandului de la Astra Română ori făceam excursii pe munte în Bucegi, Piatra Craiului, Făgăraș, organizate și conduse de neobositul Leu Dinulescu. Iarna, în weekend, plecam cu trenul la Predeal ca să schiez pe pârtia de la Clăbucet. (Preluare din capitolul „Evocări” al Monografiei  „Centenarul Filalei de Rețele Electrice Ploiești”, 16 iulie 1998)

*

BACĂU, 1951-1953

 „E greu pentru tinerii de astăzi să înțeleagă evenimentele de atunci”

Iată-mă, în 1951, tânăr inginer pramist, chemat de ministrul energiei pentru a fi numit inginerul șef al Întreprinderii Regionale de Elecricitate București, care, la vremea aceea, avea și centrale termo și hidro, și rețele electrice de la Craiova, până la Buzău, deci cam o treime de România. Am rezistat în această funcție un an și jumătate, până în septembrie 1952, când izbucnește un incendiu la turbina nr. 5 de la Grozăvești și arde aproape complet sala mașinilor. Apare Securitatea și constată, surprinzător pentru toată lumea, că ar fi fost un act de sabotaj. Este arestat șeful de tură și cei patru maiștri principali, renumiți, care, la reconstituire, arată cum au procedat. Ulterior, au fost condamnați la 25 de ani temniță grea. Mult mai târziu, după vreo 12 ani, prin 1964, au fost eliberați cu scuze, totul dovedindu-se o înscenare scornită de Securitate, care voia să arate opiniei publice că dușmanul de clasă nu doarme. E greu pentru tinerii energeticieni de astăzi să înțeleagă că asemnea lucruri au fost posibile și că organele  de anchetă aveau mijloace să facă oamenii cinstiți și respectați să se recunoască autori a tot felul de blăstămății.

Deci, inginerul șef, adică eu, deși nu făcuse, chipurile parte din „banda de sabotori”, nu putea rămâne nepedepsit, cu atât mai mult cu cât nu era membru de partid. In consecință este destituit din funcție pentru „delăsare în muncă” și transferat cu celebrul Decret 207  ca simplu inginer, la proaspăt înființata Întreprindere Regională de Electricitate Bacău. Mi-am lăsat familia la București, a trebuit să renunț și la funcția de conferențiar universitar de la Politehnica bucureștană, unde îl aveam ca șef de catedră și mentor pe academicianul Constantin Budeanu, creatorul bazelor teoretice ale regimului deformant și cel care a propus numele de „var” pentru unitatea de putere reactivă, acceptat de Comisia Electrotehncă Internațională. Așa a început ceea se presupunea că va trebui să fie un surghiun și care s-a dovedit a fi una din perioadele cele mai dătătoare de experiență de viață, unde am cunoscut locuri și oameni deosebiți și am avut multe satisfacții personale.

„Singur am conceput, proiectat, montat și pus în funcțiune o instalație”

 La Bacău, în niște maghernițe sărăcăciopase am găsit niște oameni minunați. Mulți dintre ei au evoluat frumos în continuare, alții nu mai sunt,  odihnească-se în pace.

Ce am făcut eu acolo? Am primit, sau mai corect spus, mi-m luat misiunea de a lucra la finalizarea stației de 35/6 kV Zemeș, unde trebuia pusă rapid în funcțiune o extindere pentru petrol. Am trăit acolo într-o baracă, îngropat în zăpezi, mai bine de o lună, în aceeași încăpere cu maistrul Păun de la Electromontaj. Exista, în principiu, un proiect pentru instalațiile PRAM, făcut de un tânăr inginer de la ISPE, care avea să devină șeful Inspecției Energetice pe țară, dar care era ipotetic și nu era realizabil, între altele din lipsă de…relee.  M-am întors la Bacău și am cerut un auto pick-up să plec la București pentru trei zile și să aduc tot ce trebuia. Cu relațiile personale pe care le aveam prin diferite depozite, mi-am găsit releele și aparatele de măsurare necesare și m-am întors la Zemeș, unde am făcut, pentru singura dată în viața mea o instalație concepută, proiectată, montată și pusă în funcțiune de mine personal și singur, cu maistrul Păun pentru execuție. Pot spune, fără exagerare, că satisfacția a fost într-un fel mai mare decât cea avută când am luat premiul Traian Vuia al Academiei Române, peste un sfert de veac.

Mai târziu a mai apărut un surghiunit la Bacău: fostul adjunct al ministrului Popa Stoica, numit director al întreprinderii de la Bacău. Eram împreună într-o zi geroasă de februarie 1953 la Moinești, unde se completa cu ulei un transformator, tot de 35/6 kV. Butoiul cu ulei era sub un cort, din el se turna într-o găleată care, acoperită ca să nu cadă zăpadă în ea, se trecea din mână în mână pe o scară de lemn, sus pe transformator și se turna în el …cu grijă. Acolo a venit vestea să mă prezint a doua zi la Cabineul Ministrului. Se înființase Direcția Generală Termică a Ministerului Energiei Electrice și al Industriei Electrotehnice, sub conducerea profesoruui  Martin Bercovici și era nevoie de specialiști.

Sunt născut pe 5 martie. În anul acela, ziua de 5 martie 1953 nu am mai sărbătorit-o la Bacău. Revenisem la București”.

                             (Preluare din Monografia „Bacău, un veac de electrificare, 1895-1995”)

4-1990-Sesiune Jubiliara ICEMENERG-30 de ani (4)
Cu Victor Vernescu, Dan Ionescu-Sisești, si Dumitru Zambila
11 -CNE 1998 cu Acad. Gleb Dragan
Cu acad. Gleb Dragan
2000
Călin Mihăileanu, cu sotia lui Peter Simon (ABB) si cu Elena Ratcu.
2-1990-Sesiune Jubiliara ICEMENERG-30 de ani (3)
Cu prof. Costin Moțoiu
Data de confirmat
Cu Ana Leca şi Tiberiu Campureanu

10 -CNE 1998 - C Acad. Gleb Dragan si Prof Aureliu Leca
Cu acad. Gleb Dragan si prof. Aureliu Leca

PARCUL NAȚIONAL AL ȘTIINȚEI ȘI TEHNICII DIN CAPITALA- iulie 2003

„Am luat cunostinta de inițativa de a se realiza un Parc National al Știintei și Tehnicii in Capitală, în zona amenajată de primul suveran al României, Regele Carol I, la începutul secolului XX. Ideea îmbină punerea în valoare a unui patrimoniu existent, având tradiție istorică, cu dezvoltari îndraznețe, demne de noul mileniu în care am intrat.

In calitate de inginer energetician, având o oarecare notorietate, atât în țară, cât și pe plan internațional, îmi ofer modesta contribuție, la început de drum.

Pentru a justifica aceasta ofertă, arăt cele ce urmeaza. Ca student al Politehnici bucurestene am avut ca profesori mari personalități, începând cu Dimitrie Leonida, figura centrală a Proiectului propus și încheind cu magistrul meu, acad. Constantin Budeanu. Pe Dimitrie Leonida l-am receptat indirect și ca formator de cadre prin Școala de Electricieni si Mecanici, creată de dânsul. Ca tânăr inginer, am devenit salariat al Societății Generale de Gaz și Electricitate, fiind la centrul Filaret – parte componentă a proiectului parc – ca acasă.

In noiembrie 1964 l-am condus personal pe Walker Cisler, o mare personalitate a energeticii americane și mondiale, la Muzeul Tehnic “Prof. ing. Dimitrie Leonida”, pentru a-i arăta un generator electric “Brush” în curent continuu. Generatorul, fabricat în Europa de un fost colaborator al lui Edison, servise pentru iluminarea Palatului Regal de pe Calea Victoriei, în 1882, practic concomitent cu centrala electrică a lui Edison, de pe Pearl Street, considerată a fi fost prima din lume. W. Cisler a ramas profund impresionat de cele văzute, fapt consemnat în “Cartea de onoare” a Muzeului Tehnic din Parcul Carol ”I.

                                     (Preluare din „Universul ingineresc”, editura AGIR, iulie 2003).

 

N.B.  Mulțumesc și pe această cale domnilor ingineri Iuliu Blechtal, Miron Laurențiu Goia, Victor Vernescu și Editurii AGIR („Universul ingineresc”) pentru amabilitatea de a-mi fi pus la dispoziție unele din fragmentele citate în text, referitoare la activitatea lui Călin Andrei Mihăileanu.

 În rândurile de mai sus eu nu am făcut decât să readuc în memoria energeticienilor români figura cu totul specială a celui care a fost Călin Andrei Mihăileanu, cu dorința ca unul dintre aceștia să se poată apleca cu mai multă profunzime asupra vieții și activității Seniorului Mihăileanu, pentru a nu se cufunda cu totul în ceața uitării.

 

NOTA: Extras din lucrarea  Doamnei Elena Ratcu “ Seniorii energiei- Dialoguri de suflet”, Vol.1, Editura AGIR, 2015, pag. 475-484, prin amabilitatea autoarei. 

 

ÎNAPOI LA MENU

NOTA: Paginile acestui website sunt protejate Licenta Creative Commons Attribution : Puteti copia si refolosi documentele, cu condiția de a mentiona ca sursa acest site web: calinmihaileanu.com.

Creative Commons logo

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s