“Oameni sunt mulţi,
dar mulţi nu sunt oameni”
Nicolae Iorga
Fondarea ICENERG – 1967
Prima întâlnire cu Călin Mihăileanu a avut loc la începutul anului 1967, la sediul Institutului de Studii și Proiectări Energetice (ISPE) din Piaţa Rosetti, în atelierul de proiectare Centrale Nucleoaroelectrice, condus de ing. Tudorel Mocanu, unde fusesem repartizat ca inginer stagiar. Principala activitate care se desfăşura în atelier consta în elaborarea “Studiului pentru alegerea filierei optime de reactoare nucleare în condiţiile din Republica Socialistă România”. În acest scop, toţi colectam date, informaţii tehnice şi economice referitoare la reactoarele de putere construite sau în curs de realizare pe întreg mapamondul. Domeniu nou, deosebit de sensibil la accea vreme. Sursele de informare erau extrem de puţine, datele în domeniu fiind “subţiri”, de cele mai multe ori necoerente şi în sisteme de măsuri diferite. Cunoaşterea limbilor stăine era imperios necesară pentru desluşirea şi punerea cap la cap a informaţiilor necesare întocmirii analizelor impuse de rigorile elaborării unui studiu cât mai convingător, destinat conducerii statului, pentru luarea unor decizii de maximă importanţă pentru introducerea în România a tehnologiei energetice nucleare. Specialiştii Ministerul Energiei Electrice (MEE), Comitetul de Stat pentru Energie Nucleară (CSEN) şi Institutul de Fizică Atomică (IFA) ne ofereau întregul lor sprijin.
În acest context, într-o zi de început de primăvară, în atelierul nostru a apărut, alături de directorul secţiei Nelu Vasilescu, un domn care ne-a fost prezentat ca fiind “tovarăşul ing. Călin Mihăileanu, de la Ministerul Energiei Electrice”, forul nostru tutelar, care a primit ca sarcină de serviciu strângerea de date şi pregătirea documentaţiei necesare pentru înfiinţarea unui “institut de cercetare în domeniul energeticii” (ISPE-ul având doar atributele de studii şi proiectări). Directorul Nelu Vasilescu a adăugat faptul că atelierul nostru a fost recomandat de MEE să-i acorde sprijinul necesar tovarăşului Călin Mihăileanu în acest demers. Fără prea multe discuţii, directorul nostru l-a propus pe tov. Camil Wlezek, inginer proiectant I, să răspundă de această activitate suplimentară iar pe mine ca membru în noul minicolectiv. După care directorul s-a retras lăsându-l pe tov. Călin Mihăileanu să ne spună ce şi cum să facem în continuare. Reţin şi faptul că dânsul avea asupra sa un teanc de prospecte şi alte documente legate de acest subiect, colectate de la institute similare din ”străinătăţuri”, în diverse formate şi limbi (inclusiv în japoneză!). Prima discuţie cu dânsul, nu a durat mai mult de o oră, dar am convenit nişte direcţii/orientări şi un mod de lucru. Viziunea sa era deosebit de clară aşa încât, până la următoarea întâlnire, nouă nu ne-a rămas decât să umplem pe două ”cearceafuri de hârtie format A0”, coloanele verticale corespunzătoare fiecărei specialităţi (electro, termo, hidro, nuclear, automatizări, chimie, instrumentaţie şi control, mediu ambiant, măsurători energetice etc.) cu tematicile/preocupările extrase din documentele aduse. Acest decât ne-a dat destulă bătaie de cap, deoarece dacă pentru traducerile din limbile străine de largă circulaţie (engleză, germană, franceză, rusă etc) nu am întâmpinat prea mari dificultăţi, pentru cele mai rare (gen cehă, poloneză, japoneză ş.a.) ne-au cam dat de furcă. Le-am scos la capăt cu ajutorul cadrelor didactice din catedrele de limbi străine de la Universitatea Bucureşti. La următoarele întâlniri cu tovarăşul Călin Mihăileanu, care aveau loc de cel puţin două ori pe săptămână, am reuşit să definitivăm aceste tematici în limba română, încercând să utilizăm o terminologie tehnică pe înţelesul tuturor. Pe parcursul elaborării lucrării, care a durat până la începutul perioadei concediilor de vară, a fost definitivat obiectul de activitate al viitorului institut precum şi propunerea de organigramă. A urmat tehnoredactarea lucrării în mai multe volume, prezentarea şi avizarea ei la MEE, după care proiectul a fost înaintat spre analiză şi aprobare conducerii de stat şi de partid. Astfel, în vara anului 1967, s-a decis oficial înfiinţarea Institutului de Cercetări Electroenergetice şi pentru Termoficare – ICENERG Bucureşti, sub conducerea tovarăşului Călin Mihăileanu, având primul sediu în str. Sf. Ioan (lângă biserica Sf. Vineri).
Este evident că în spatele tuturor acestor acţiuni legate de fondarea ICENERG se află iniţiativa şi eforturile domnului Călin Mihăileanu care a ştiut CE trebuie făcut şi mai ales CUM trebuie făcut în acele vremuri în care puterea era în mâinile unui partid unic şi ale conducătorului său suprem. Este înţelepciunea şi arta luptătorului Judoka, ce se foloseşte de puterea adversarului pentru a-l învinge.
Degrevându-ne cu bine de această sarcină, împreună cu tov. Camil Wlezek am răsuflat uşuraţi, concentrându-ne pentru finalizarea studiului nostru de bază legat de alegerea filierei optime de reactor nuclear pentru România, al cărui termen de predare se apropia cu rapiditate. Regretam totuşi despărţirea de “tovarăşul” Călin Mihăileanu, întrucât pe parcursul acestei perioade am constatat că se poate lucra şi altfel, dumnealui fiind “altfel” decât cei din majoritate care ne înconjura la acea dată. Adică într-o atmosferă amicală, cu respect reciproc, cu argumente clar explicate, fără stresul creat de ameninţările şi ironiile specifice şefilor din acea perioadă. Am realizat că totul se datora atitudinii “tovarăşului Călin Mihăileanu de la MEE”, care era total diferită de cea a majorităţii tovarăşilor din conducerea ISPE.
După înfiinţarea oficială a ICENERG şi după perioada concediilor de vară (de care eu nu am avut parte fiind în primul an de stagiatură), în atelierul din ISPE a apărut într-o scurtă vizită, de data aceasta am să spun “domnul Călin Mihăileanu”, care ne-a mulţumit, folosind cuvinte normale şi prieteneşti, pentru colaborare şi sprijinul acordat. Înainte de a părăsi atelierul, m-a tras deoparte şi am primit din partea dânsului oferta de nerefuzat de a face parte din personalul de cercetare al noului institut, pentru a mă implica în dezvoltarea laboratorului de centrale nucleare electrice (CNE). Surpriza a fost mare, întrucât pe întreaga perioadă de elaborare a acestui proiect nu am vorbit despre aşa ceva. Aflând că se păstrează domeniul de care eram pasionat, bineînţeles că acceptat cu mare bucurie şi plăcere oportunitatea de a lucra alături de dânsul, care pentru mine devenise deja un model de urmat. Am adus în discuţie un aspect legat de formalităţile de transfer, eu neîmplinind un an de activitate ca stagiar, nu aveam dreptul la un transfer. Dânsul mi-a răspuns imediat: ”Asta mă priveşte pe mine. Tu să fii hotărât.” Şi făcându-mi un semn discret să nu divulg nimănui ”secretul nostru” ne-am luat rămas bun. Astfel, la începutul anului 1968 am devenit cu acte în regulă cercetător stagiar la ICENERG, făcând parte dintre primii 10 angajaţi ai acestuia. Poate că acest transfer nu ar fi avut loc dacă directorul de la ISPE – de altfel un bun specialist în domeniul energeticii nucleare, ar fi avut un alt tip de comportament faţă de tinerii stagiari, pe care îi trata cu superioritate şi cu multă ironie, probabil crezând că astfel se face ”simpatic”. De altfel, întregul colectiv de proiectare din care făceam parte a înţeles motivul plecării mele şi am păstrat cu toţii cele mai bune relaţii de prietenie şi colaborare. Soarta a făcut ca, după revoluţie, să lucrăm din nou împreună pentru realizarea CNE Cernavodă şi a altor obiective din programul nuclear, dar de data aceasta de pe poziţii diferite.
Alături de noul meu şef, domnul Călin Mihăileanu, am început activitatea în sediul din Sf. Ioan (în spatele fostei biserici Sf. Vineri Herasca*), după care au urmat sediile din str. Grl. Em. Ion Florescu (chiar în sala vechiului Dispecer Energetic Naţional pe peretele căruia se putea vedea harta dezafectată a Sistemului Energetic Național), parterul unui bloc din Balta Albă, o vilă în curs de reconstrucţie din str. Gheorghe Moceanu (vis-a-vis de sediul TVR), et. IX din noul sediu şi actual al ISPE din Bdul. Lacul Tei 1-3, apoi pe str. Doamnei 14-16 şi în final, institutul devenit ICEMENERG după unirea cu IRME, actualul sediu din Bdul. Energeticienilor nr 8.
Pot spune că pentru mine, întreaga perioadă petrecută în instituţiile conduse de domnul Călin Mihăileanu a constituit o a doua facultate. Pe lângă lucruri tehnice, am învăţat un nou mod de a privi lucrurile şi oamenii, un comportament mai adecvat în relaţiile sociale existente la aceea vreme, arta diplomaţiei (în care domnul Călin Mihăileanu excela) şi nu în ultimul rând tăria de a nu abandona “instruirea continuă” nu numai în domeniul tehnic ci şi în celelalte (social, cultural, sportiv etc.) pentru a deveni “un element” cât mai integrat şi util “societăţii comuniste multilateral dezvoltate”. Era perioada “revoluţiei culturale” şi a formării “omului nou”. În acest context, parafrazând, putem spune că domnul Călin Mihăileanu a fost un un “dOMn între tovarăşi”!
Viaţa în instituţiile conduse de directorul Călin Mihăileanu
Am scris instituţiile întrucât Călin Mihăileanu a condus ca director nu numai activităţile desfăşurate în ICENERG şi apoi ICEMENERG ci şi cele legate de Institutul Central de Cercetări Energetice precum şi ale unor numeroase organizaţii profesionale (a se vedea biografia profesională). Nu intru în detalii, aşa încât am să evoc doar câteva din amintirile (exceptânt cele cu caracter tehnico-ştiinţific) din care se pot deduce personalitatea, caracterul sau modul de a se comporta al dânsului.
Întâlnirea cu un reprezentant al EdF.
Se ştie că relaţiile cu străinii erau monitorizate de serviciile speciale şi ”recomandate” a fi cât mai rare. Spre exemplu, cu toate că era atent supravegheată, la Biblioteca Americană puteai intra, dar era bine să ai o aprobare de la conducerea instituţiei la care lucrai.
Eram în laboratorul de CNE din cladirea atelierului de prototipuri (APA) de lângă blocul turn al sediului ICEMENERG din Calea Vitan, când am primit un telefon de la tovarăşa Maria Boşcu (de fapt domnişoara Boşcu, fiind necăsătorită) – secretara domnului director, care mi-a solicitat să mă prezint de îndată la conducere. Pe drum, îmi făceam cele mai ciudate gânduri, necunoscând motivul pentru care am fost chemat. M-am prezentat în cabinetul directorului care, după ce s-a ridicat de la birou, m-a invitat să luăm loc la masa de discuţii alăturată, unde mi-a spus: “Vine un francez la noi de la EdF, să stăm de vorbă. Are aprobarea conducerii MEE, dar e bine să fii şi tu de faţă, mai ales că ştii franceza. Ştii că după acestă întâlnire trebuie să depunem la biroul special o notă de discuţii, aşa că te rog să fii atent, ca să reţinem subiectele discutate”. N-a durat mult şi a apărut delegatul francez iar după prezentările protocolare au fost aduse ceşcuţele cu cafea şi paharele cu apă, urmând a începe discuţiile. A fost un moment de linişte, după care directorul nostru a început spunând: “Pour faire l’amour il faut se connaître” (Pentru a face dragoste trebuie să ne cunoaștem). La a care francezul a răspuns privind şi spre mine: “Pour faire l’amour il faut être deux!” (Pentru a face dragoste trebuie să fim doi!). Replica spontană a domnului Călin Mihăileanu “Au moins!” (Cel puţin!) a destins de îndată atmosfera, discuţiile ce au urmat având loc într-o notă perfectă de amabilitate, aş spune chiar de amiciţie, fiind lipsite de orice fel de constrângeri.
După încheierea convorbirilor, am redactat o scurtă notă de discuţii care, după ce a fost revizuită de domnul director (şi foarte important: completată cu “mulţumiri către conducerea MEE care a permis realizare acestui schimb de experienţă …. care a fost deosebit de util pentru … în spiritul dezvoltării relaţiilor internaţionale … “ etc., etc,), am predat-o biroului special.
Această lecţie primită în legătură cu modul de comportare în relaţiile cu partenerii străini (şi nu numai), mi-a fost de mare folos, aplicând-o cu succes în special în perioada de după evenimentele din decembrie 1989, perioadă în care, în calitate de director al departamentului de centrale nuclearoelectrice din MEE şi apoi din RENEL am avut nenumărate întâlniri cu parteneri străini, atât în ţară cât şi în străinătate. În noul context politic, în urma unora din aceste întâlniri au fost reluate şi repuse pe făgaşul lor normal numeroase din relaţiile răcite în timpul regimului totalitar. De asemenea s-au încheiat noi protocoale de relaţii internaţionale, în special cele necesare pentru dezvoltarea în România în deplină siguranţă a tehnologiilor nucleare.
Preocupări pentru dezvoltarea extraprofesională a tinerilor cercetători
În perioada în care activam în sediul din str. Doamnei au fost angajaţi numeroşi tineri, în principal absolvenţi de frunte ai instituţiilor de învăţământ superior. Programul de lucru era foarte strict şi nevoia de mişcare şi de libertate a noii generaţii era mare. Distracţiile în afara programului de lucru nu erau nici ele în acele vremuri prea multe, aşa că viaţa socială, culturală şi sportivă suferea. Iată câteva din iniţiativele personale ale directorului Călin Mihăileanu, pentru a încerca “îndulcirea” acestei situaţii sau chiar trezirea unor noi interese în rândul tinerilor angajaţi:
- Instalarea unei mese de tenis de masă într-una din sălile mai largi, unde după program se jucau între angajați partide interesante, chiar minicampionate, care ofereau un mediu plăcut de socializare şi un mijloc de distracţie; deseori, la aceste partide participa însuşi directorul, care era un bun jucător, admirat de noi toţi.
- Audiţii muzicale: directorul aducea în sală un pick-up cu o instalaţie de sonorizare şi, după ce ne făcea o scurtă prezentare a bucăţilor muzicale, audiam şi făceam comentarii la sfârşit; genurile muzicale difereau de la o şedinţă la alta, mergând de la muzica clasică până la cea uşoară; mai greu era cu muzica rock, la modă, căci discurile se găseau greu.
- Îmi amintesc şi de o întâlnire cu o trupă de artişti de teatru, invitată de domnul director să facă “schimb de experienţă cu cercetătorii-actori de la ICENERG”; a fost ceva inedit, în urma cărui eveniment am numit un reprezentant al nostru să asigure cumpărarea prin institut de bilete la spectacolele de teatru, precum şi la cinematograf, urmând a fi plătite la leafă.
- O altă iniţiativă benefică pentru sănătatea tuturor angajaţilor a fost şi implicarea domnului director în asigurarea accesului la ştrandul Străuleşti (care aparţinea unei alte instituţii) şi unde astfel marea majoritate dintre noi îşi petrecea sfârşitul de săptămână, având acces chiar şi la terenurile de tenis.
Iertarea păcatelor
Toţi greşim. Nimeni nu-i perfect (cu excepţia unui fost preşedinte). Problema este cum îndreptăm greşelile. Trebuie să recunoaştem că legat de acest subiect delicat domnul Călin Mihăileanu avea o mare calitate. Te chema în biroul său, îţi explica ce ai greşit, te făcea să recunoşti fără supărare greşeala, după care îţi acorda din nou încrederea, cu condiţia “să nu se mai repete”. Te întorceai la biroul tău eliberat, fără resentimente, ba chiar cu chef de lucru, spre surprinderea colegilor care se mirau că nu ai fost aspru sancţionat. Sunt convins că foşti colegi în cauză pot să depună mărturie în acest sens. Dacă faceţi o paralelă cu atitudinile altor şefi din acea perioadă veţi constata o diferenţă de la cer la pământ. Aş mai face o menţiune: asta se întâmpla cu ani buni înainte de decembrie 1989! Astăzi ne-am mai deşteptat, dar cred că la acest capitol mai trebuie lucrat.
Relaţia cu “nonconformiştii”
” Nonconformiştii” erau consideraţi toţi cei care nu se conformau regulilor fluturate de doctrina revoluţiei culturale şi a omului nou. Dacă purtai plete, barbă sau fuste prea “mini” erai “sfătuit” de cei din biroul de partid, sau chiar din conducerea instituţiei să-ţi intri în “normal”. Am avut un coleg cu plete care, pentru că nu a urmat sfaturile primite, a fost chemat în faţa activului de partid şi sindicat, unde i s-a cerut imperios să-şi tundă chica. Acesta a ripostat “Să-i spuneţi asta lui Valentin Ceauşescu şi după ce se tunde el, mă tund şi eu!”. Toată asistenţa a rămas interzisă. Finalul a fost că, hărţuiala neîncetând, “rebelul” şi-a dat demisia, a luat drumul străinătăţii, unde în timp, cu trudă şi trecând prin diferite experienţe de viaţă, a reuşit să dobândească respectul comunităţii în care activa, ajungând să fie ales ca demnitar într-un mare stat de peste ocean.
La începutul anilor 70, fără vreun motiv special, mi-am lăsat şi eu barbă-cioc. Din fericire, nimeni nu s-a legat de mine. Cu excepţia domnului Călin Mihăileanu, care m-a invitat în biroul său, a scos o fotografie dintr-un plic şi arătându-mi-o mi-a spus: “Ce părere ai?” Era un foarte reuşit portret al dânsului, din tinereţe, cu barbă şi mustaţă! În plus ţinea în mână o superbă pipă, gata fiind să soarbă din aroma tutunului, probabil de cea mai bună marcă. Ce se poate spune mai mult? Sunt convins că această fotografie se găseşte la loc de cinste în albumul cu amintiri al familiei.
Faptul că n-am deranjat prea mult pe cei din jurul meu purtând barbă, este confirmat şi de fotografia mea de pe carnetul de membru de partid, făcută la sectorul de partid cu ocazia înoirii acestora. Iniţial fotograful oficial n-a vrut să-mi facă poza, invocând că sunt în afara indicaţiilor primite. A intervenit şeful sectorului ce supraveghea buna desfăşurare a acţiunii de la masa de prezidiu: “Fă-i-o, că arată bine!”. Păstrez dovada cu care puţini foşti membri de partid ar putea să se laude.
***
Am să mă opresc aici, cu toate că cele expuse mai sus sunt doar o picătură (o nanoparticulă, în terminologia actuală la modă) din noianul de amintiri adunate în jurul acestei mari personalităţi a energeticii româneşti. Sunt convins că în urma iniţiativei lăudabile a celor doi foşti colegi ai mei din Laboratorul de Surse şi Tehnologii Noi de Energie (LSTN), Dan Manea şi Adriana Vasilescu (fostă Duma), cărora le aduc din toată inima felicitările şi mulţumirile mele, domeniul http://calinmihaileanu.com se va umple cu date, informaţii şi numeroase alte amintiri legate de cel căruia mulţi dintre noi îi datorăm cariere de succes.
Mai doresc să adaug ceva de neuitat, legat de o persoană întruchipând o perfectă simplitate, modestie, discreţie şi înţelegere, cunoscută practic de toţi cei care au intrat în biroul directorului nostru şi anume de doamna Maria Boşcu. Era suficientă o scurtă privire, un simplu gest sau doar câteva cuvinte pentru a-şi înţelege şi proteja cu devotament şeful. Cred că dânsa conştientiza mai bine decât oricare dintre noi ce se petrecea în sufletul acestui OM pe parcursul timpului în care a ocupat funcţia de secretară, post numit acum foarte pretenţios “şef de cabinet”. De altfel avea şi capacitatea de a “ne citi” fără a greşi prea mult şi pe noi, care veneam deseori la discuţii cu conducerea instituţiei.
“Cercetând” cu mai mare atenţie acum, după ce s-au scurs mai bine de trei decenii de la momentul în care am părăsit ICEMENERG-ul, încerând să desluşesc “reţeta” care a stat la baza succesului acestui institut, aş îndrăzni să spun următoarele: Călin Mihăileanu a fost OMUL care a ştiut ce vrea şi cum trebuie procedat pentru a reuşi, care s-a înconjurat cu mare atenţie de o echipă puternică de specialişti energeticieni autentici acoperind întreaga gamă a specialităţilor necesare SEN, pe lângă care a atras tineri absolvenţi dornici de perfecţionare şi afirmare, pe care i-a înţeles şi i-a apărat corect în faţa autorităţilor perioadei. S-a realizat astfel o împletire benefică a expertizei specialiştilor cu nevoia de asimilare de cunoştinţe a generaţiei tinere, reuşind astfel să se formeze echipe puternice, specializate pentru fiecare din specialităţile necesare dezvoltării acestei importante ramuri ale economiei unei ţări. Dacă veţi avea curiozitatea de a parcurge componenţa grupelor de specialişti numiţi în cadrul ICCE (Institutul Central de Cercetări Energetice), care aveau ca principală sarcină avizarea lucrărilor, documentaţiilor, reglementărilor şi standardelor din domeniu, veţi putea constata că practic în toate apar experţi ai ICEMENERG. Poate că ar fi bine ca acest domeniu virtual, să găzduiască şi această listă, care ar aduce completări semnificative imaginii celui care a fost Călin Mihăileanu. Pentru mine, imaginea dânsului îmi va rămâne vie pentru totdeauna.
Iosif C. Bilegan, fost cercetător ştiinţific la instituţiile conduse de Călin Mihăileanu, în perioada 1968-1983
Câmpulung Argeş, iunie 2020
Ultima actualizare 24 iunie 2020
NOTA: Paginile acestui website sunt protejate Licenta Creative Commons Attribution : Puteti copia si refolosi documentele, cu condiția de a mentiona ca sursa acest site web: calinmihaileanu.com.
Călin Mihăileanu 