Despre respectarea programului de lucru
În mod tradiţional, programul de lucru în ICEMENERG începea la şapte şi jumătate şi se termina la trei şi jumătate. Călin Mihaileanu, director general (suntem prin anii şaptezeci), ajungea însă la institut pe la ora nouă şi stătea apoi fără să se mai uite la ceas, spre disperarea secretarei şi şoferului. Ora de sosire devenise totuşi un subiect de discuţii printre salariaţi. Secretarul de partid al institutului s-a simţit obligat să-i solicite respectarea programului oficial pentru că altfel reprezintă un exemplu negativ pentru masa de oameni ai muncii. După câteva secunde de chibzuinţă, directorul general i-a dat întru totul dreptate şi (utilizând limba de lemn specifică epocii) şi-a luat angajamentul să respecte riguros programul. A mai spus însă că lui îi este imposibil să fie prezent la birou la şapte şi jumătate. Ce poate să facă pentru a-şi respecta angajamentul este să modifice programul de lucru al institutului astfel încât să înceapă la nouă şi să se termine la cinci. O decizie administrativă în acest sens a fost emisă în aceeaşi zi.
Schimbarea a perturbat total viaţa salariaţilor. Este suficient să amintesc despre faptul că la ora cinci se închideau grădiniţele. Astfel, după câteva zile şi la cererea generală a oamenilor muncii s-a revenit la vechiul program. Călin Mihăileanu a fost dezlegat de anagajamentul luat. Nimeni nu a mai fost interesat de ora la care vine la serviciu directorul general.
La o conferinţă de alegeri
Conferinţele de alegeri de partid pe institut erau, în perioada socialistă, evenimente importante şi minuţios pregătite după un scenariu şi o regie tradiţionale care şi-au dovedit întotdeauna eficienţa. Se alegea o comisie de propuneri care propunea numele stabilite anterior, se mai făceau propuneri din sală (democraţia de partid), se băteau la maşinile de scris mecanice buletinele de vot, se vota în mod secret, o altă comisie specială numara voturile (conform principiului stalinist că nu contează cine şi cum votează, contează cine numără voturile) şi în final se anunţau rezultatele. Dactilografierea buletinelor de vot era o etapă care dura mult (nu existau multiplicatoare, PC-uri, imprimante etc) şi participanţii se mai plimbau prin sală sau pe holuri. De data aceasta (eram prin anii optzeci) pauza s-a prelungit foarte mult. Stăteam de vorbă cu directorul general pe holul din faţa sălii de festivităţi din ICEMENEG când trece pe lângă noi o persoană din aparatul de organizare. Călin Mihaileanu îl întreabă asupra cauzelor întârzierii. Persoana respectivă îi răspunde că s-a stricat maşina de scris dar că lucrurile se vor rezolva rapid. După plecarea să, îmi spune pe un ton scăzut şi cu un zâmbet plin de ironie: ”Singura maşină care funcţiona în socialism fără rateuri era maşina de vot; s-a stricat şi asta”.
Important este să fii DOMN.
În 1985 am fost într-o deplasare la Viena, în cadrul unui program ce viza creşterea eficienţei energetice în industrie în ţările Europei de Est. Programul era finanţat de Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) şi coordonat tehnic de Agenția Internațională pentru Energie Atomică (IAEA). La întoarcere, conform uzanţelor, primul drum l-am făcut la cabinetul directorului general (măcar să vadă că m-am întors). M-a primit imediat. Am început să-i relatez despre activităţile profesionale şi discuţiile pe care le-am avut. M-a întrerupt de la început, a rugat-o pe secretară să facă două cafele şi mi-a spus: „Lasă dragă partea oficială; îţi vei face Raportul de deplasare şi o să văd exact ce ai făcut. Spune-mi mai bine, la o cafea, cum ţi-a plăcut oraşul şi ce ai apucat să vezi.” I-am povestit atunci despre diferitele obiective turistice pe care le vizitasem şi eram foarte aproape să trec cu bine testul. Spun însă şi că am fost în Grinzing, renumitul cartier turistic al Vienei. Călin Mihaileanu se înveseleşte şi-mi spune: „Este un cartier spledind ! Să nu-mi spui că nu ai intrat într-o cârciumioară să bei o jumătate de litru de Heuriger, celebrul vin local şi să asculţi muzicanţii localului cântând valsuri de Strauss”. I-am răspuns că m-am plimbat pe lângă multe cârciumioare dar, din raţiuni financiare, nu am intrat în niciuna. Faţa i s-a lungit ; nu era nervos ci pur şi simplu supărat. Mi-a ţinut în continuare o morală pe care n-am uitat-o niciodată. Voi reproduce din memorie, sintetic, spusele sale garantând că ideile sunt nealterate.
„Diurna este mică, este adevărat, dar sunt convins că ai avut totuşi bani să cumperi nişte cafea şi nişte săpunuri Fa său Rexona. Produsele astea le puteai însă cumpara şi în ţară şi se termină în câteva zile. Momentele de încântare pe care le-ai fi petrecut într-un local din Grinzing nu pot fi însă cumpărate din altă parte şi ţi-ar fi rămas în minte până la sfârşitul vieţii. Ştiu că suntem săraci şi trebuie să ne chivernisim cu multă atenţie banii. Sunt însă situaţii şi momente când trebuie să ne depăşim statutul de amărăşteni şi, din respect pentru noi şi nu pentru cei din jur, să fim DOMNI.”
Cred că acesta a fost unul din crezurile care l-au călăuzit pe Călin Mihăileanu toată viaţa: să fie un DOMN din respect pentru el însuşi.
Cum să reuşeşti în profesie
În anul 1974 s-a decis unificarea ICENERG cu IRME şi înfiinţarea ICEMENERG. Menţionez că ICENERG avea cca 200 salariaţi în timp ce IRME – cca 2000. În funcţia de director general a fost numit Călin Mihăileanu, fostul director general ICENERG, dar ceilalţi directori, şefii de secţie şi de laboratoare etc., au provenit de regulă din vechiul IRME. În perioada ICENERG accesul la directorul general era relativ facil. Acum, secretariatul era în permanență plin cu persoane care aşteptau să fie primite.
La puţin timp după unificare a avut loc majorarea anuală a salariilor. Pentru cei mai tineri trebuie să furnizez unele detalii. Conform legislaţiei de atunci, mărirea salariilor avea loc o singură dată pe an la nivelul întregii unităţi. Se puteau mări salariile la max. 30% din salariaţi. Un salariat avea dreptul la mărirea salariului după trei ani de la mărirea precedentă său, la „excepţional”, după doar doi ani. Se puteau mări la „excepţional” doar salariile pentru 10% din cei care beneficiau de mărirea salariilor etc, etc. În aceste condiţii, se făcea un lobby intens (ca să folosesc o expresie modernă) la nivelul întregului institut.
Cunoşteam atunci relativ puţin noii colegi de la vechiul IRME şi, mai ales, noii şefi (foarte probabil, şi reciproca era adevărată). Trecuseră însă doi ani de la ultima mărire de salariu şi, cu orgoliul specific vârstei, eram convins că voi beneficia de o mărire la excepţional. Dar, nu a fost aşa !
Cu orgoliul rănit, am luat hotărârea să-mi caut un nou loc de muncă şi am găsit unul unde mi se oferea şi salariu mai mare şi perspective promiţătoare. Mă puteam tranfera însă doar cu acordul ICEMENERG (conform legii). Am lăsat o cerere în acest sens la secretariat dar, după mai multe zile, cererea mea era tot „la mapă”, fără nici un răspuns. M-am decis atunci să intru la directorul general pentru a- mi pleda cauza. Am fost primit dar am fost întrerupt după primele cuvinte. A urmat o lungă prelegere pe care n-am uitat-o niciodată şi din care voi reda, din memorie, esenţialul:
„Ca să nu pierdem vremea, îţi spun de la început că nu-ţi dau transferul. Referitor la mărirea de salariu, dacă mi-ai fi spus acum două săptămâni aş mai fi putut să fac ceva. Acum listele sunt aprobate şi nu mai pot face nimic. Pot însă să-ţi pun nişte întrebări pe care ar fi trebuit să ţi le pui tu însuţi şi să-ţi dau nişte sfaturi.”
(NB: De remarcat acelaşi stil ca în amintirea anterioară: „Despre respectarea programului de lucru”: „ nu pot să… dar pot să…” – niciodată „nu pot” .)
„De ce crezi că meritai o mărire la „excepţional”? Pentru că ai stat în birou, ti-ai îndeplinit toate sarcinile de serviciu, ai elaborat nişte lucrări foarte bune etc ? Pentru asta, vei primi, foarte probabil, mărirea „la termen” anul viitor. Este adevărat, colegul tău „a” a primit mărire la excepţional dar „b” şi „c” nu au primit deşi sunt şi ei nişte băieţi foarte buni. Oare, de ce ? Îţi spun eu ! Pentru că „a” a ieşit din birou şi acum îl ştie tot institutul, pentru că a ieşit din institut şi îl ştie ministerul. Voi ceilalţi aţi stat cuminţi în banca voastră şi v- aţi făcut datoria. Este adevărat, sunteţi cunoscuţi de cei care au lucrat în ICENERG, dar lucrul ăsta nu mai este suficient. Nu mai aşteptaţi să vă ţin eu de mână şi să vă scot în lume, că nu mai pot. Sunteţi de acum pe cont propriu. Să aveţi idei şi să aveţi iniţiative că sunteţi băieţi deştepţi ! Nu mai aşteptaţi să vă cheme şeful ca să vă spună ce aveţi de făcut. Intraţi prin birouri, chiar dacă nu aveţi o treabă anume şi întrebaţi ce se mai întâmplă, ce probleme au mai apărut. Oferiti- vă serviciile acolo unde vă pricepeţi, deşi asta poate însemna ore de muncă după program fără o recompensă materială. Important pentru voi, care sunteţi încă foarte tineri, este să vă creaţi un prestigiu profesional solid şi să fiţi cunoscuţi şi recunoscuţi astfel ca, atunci când cineva din ţara asta enunţă o problemă, toată lumea să asocieze problema cu ICEMENERG şi cu numele unuia dintre voi”.
M- am gândit după aceea de multe ori că sfaturile respective au fost „rupte din viaţă”.
Călin Mihăileanu şi tinerii specialişti
ICENERG a fost înfiinţat în toamna anului 1967, plecându- se practic de la zero: nu avea specialişti, nu avea sediu propriu, nu avea bază materială – avea însă director general. Cea mai importantă problemă a fost atragerea de specialişti astfel încât noul institut să devină o unitate de elită. Specialiştii cu experienţă, care îşi dobândiseră deja un prestigiu, aveau însă o poziţie bună în unităţile în care îşi desfăşurau activitatea şi puţini și-au asumat riscul să se transfere la un institut de abia înfiinţat şi de care nu auzise mai nimeni. Călin Mihăileanu s-a orientat atunci (în limbajul de astăzi: a luat decizia strategică) spre absolvenţii de învăţământul superior. Astfel, în anul 1968, absolvenţii facultăţilor de profil din Bucureşti, Iaşi, Timişoara…au avut posibilitatea ca, la repartiţiile în producţie care aveau loc după Examenul de Stat, să opteze pentru ICENERG. Eu fac parte dintre cei care au avut această opţiune. Lista absolvenţilor din promoţia 1968 care s-au angajat în institut este lungă şi impresionantă; Pe această listă figurează Jean Constantinescu, Constantin Moldoveanu, Eugen Mihalcea, Mihai Pop, Cristian Totolo, Anton Roşu etc. Angajările au continuat în anii următori când au venit în ICENERG Liana Turcu, Magdalena Matei, Mariana Caracota, Mia Grigoriu, Cristian Țânțăreanu, Dan Zlatanovici, Tiberiu Kertesz, Cristian Fezi etc. Era o atmosferă frumoasă, colegială, care continua atmosfera din anii de studenţie. Se dezvolta între noi o concurenţă fair-play pentru afirmare profesională în care toţi puteam fi câştigători (şi până la urmă, chiar am fost).
Eram însă cu toţi atent monitorizaţi de directorul general şi susţinuţi ori de câte ori era nevoie. Partizan declarat al colaborării cu ţările occidentale, Călin Mihaileanu s-a străduit să ne cultive şi nouă acelaşi spirit, inclusiv prin asigurarea unor deplasări sau burse în aceste ţări. Astfel, avea relaţii foarte bune cu prof. Gerhard Hosemann, decan al Facultăţii de Electrotehnică din cadrul Technische Hochschule Darmstadt. Se realizase o colaborare oficială prin care, pe bază de schimb echivalent nevalutar, intr-un an prof Hosemann împreună cu trei colaboratori făcea o vizită de studii în România iar în anul următor, Călin Mihaileanu împreună cu trei colaboratori făcea o vizită în Germania. Gazdele suportau toate cheltuielile (cazare, masă, transport intern etc) în timp ce oaspeţii suportau doar cheltuielile de transport internaţional – de fapt acesta era principiul „schimbului echivalent nevalutar” care permitea specialiştilor români să (mai) facă deplasări în străinătate fără cheltuieli în valută dar cu suportarea costurilor în lei prilejuite de deplasarea unor specialişti străini în România.
În anul 1972 (abia terminasem stagiatura), am fost selectat de Călin Mihăileanu să fac parte din delegaţia ce l-a însoţit în Germania (alături de Eugen Mihalcea şi Cristian Fezi, toţi la vârsta junioratului profesional). Nu voi descrie aici deplasarea. Voi spune însă că, după ce făcusem toate formalităţile, după ce trecusem prin toate filtrele de verificare, după ce aveam paşaportul şi biletele de avion în buzunar, eram pe Otopeni în ziua plecării şi tot nu-mi venea să cred că voi călători în Germania. Doar cei care au trăit în perioada respectivă, ştiu ce însemna pe atunci o călătorie în Vest şi mă pot înţelege. Din câte am aflat mai târziu, selecţia unor „puştani” de către Mihăileanu pentru această deplasare a provocat un adevărat tsunami în ICENERG. Specialiştii cu vechime au considerat că deplasarea li se cuvenea lor iar noi trebuia să fim lăsaţi să mai creştem.
Am prins atunci ultimul tren. În 1973, pe fondul crizei economice internaţionale aferentă primului şoc petrolier, colaborarea respectivă a fost sistată.
Episodul anterior nu a reprezentat un caz izolat. Călin Mihăileanu s-a străduit mereu (şi de multe ori a reuşit) să asigure burse sau deplasări în străinătate pentru tineri, cu obiective profesionale explicite dar şi cu obiectivul implicit al lărgirii orizontului uman.
Dr. Ing. Vasile Rugină
Iunie 2020
Ultima actualizare: 17 iuile 2020
NOTA: Paginile acestui website sunt protejate Licenta Creative Commons Attribution : Puteti copia si refolosi documentele, cu condiția de a mentiona ca sursa acest site web: calinmihaileanu.com.
Călin Mihăileanu 